ECHIPAMENTUL SPEOLOGIC COLECTIV
Vom trata la acest capitol doar elementele de bază ale echipamentului colectiv: coarda, pitoanele, carabinierele, ciocanul speo, scăriţele.
Coarda
Este un element de bază în tehnica speologică şi alpină. Materialele pentru confecţionarea ei sînt firele sintetice (poliester, poliamidă). Aceste materiale s-au impus în faţa fibrelor naturale (in, cînepă, bumbac) prin:
- rezistenţă sporită sub sarcină;
- nu putrezesc în mediu umed;
- rezistentă la uzură;
- greutate mult redusă.
Ca structură coarda se prezintă sub forma unui fascicol de fire (miez) îmbrăcat într-o teacă (mantaua de protecţie) . Miezul asigură structura de rezistenţă a corzii, iar prin împletirea elementelor acestuia în sensuri opuse, împiedicarea autorotaţiei sub greutatea speologului. Miezul asigură pînă la 60% din structura de rezistenţă a corzii şi este protejat împotriva frecărilor de teacă.
Pentru a şti mai bine ce corzi să achiziţionăm pentru anumite tehnici explorative, vom face cîteva consideraţii şi clasificări. Orice coardă de calitate are certificat acest lucru prin eticheta U.I.A.A. aplicată la capetele ei. Pe capăt se va marca, de asemenea, lungimea şi anul de fabricaţie. Conform normelor U.I.A.A., funcţie de diametru, corzile se pot clasifica astfel:
- corzi - diametrul între 10 şi 12 mm;
- semicorzi - diametrul între 8 şi 9 mm;
- cordeline - diametrul între 3 şi 7 mm.
Rezistenţa unei semicorzi reprezintă 60-70% din cea a unei corzi.
O altă clasificare a corzilor este următoarea:
- corzi dinamice;
- corzi statice;
- corzi mixte.
Această clasificare se face funcţie de coeficientul de elasticitate, coeficient ce reprezintă procentul cu care se alungeşte o coardă solicitată static de o greutate de 80 kg.
Corzile dinamice sînt corzi elastice, deci se întind sub sarcină, avînd un coeficient de elasticitate de 6-8%. Aceste corzi preiau foarte bine şocurile, în cazul unei căderi, întinzîndu-se şi amortizîndu-le. La coborîrile cu dispozitive mecanice (coborîtoare, carabiniere) prin întindere îşi micşorează diametrul, coborîrea speologului accelerîndu-se în mod periculos. De aceea coborîrea în rapel pe aceste corzi se va face cu mare atenţie. La urcarea cu blocatoarele, oscileză într-un mod nepermis, periclitînd amarajelesi siguranţa urcării.
Corzile statice sînt rigide şi nu se întind decît foarte puţin sub sarcină, coeficient de elasticitate de 1-4%. Şocurile sînt preluate brusc, periclitînd speologul, amarajele şi coarda. Asigură la coborîre o viteză uniformă, iar urcarea cu blocatoarele se face cu oscilaţii minime.
Corzile mixte sînt corzi care se comportă static pînă la solicitări de 500-600 kg, la solicitări mai mari comportîndu-se dinamic.
Sînt de reţinut, în privinţa corzilor, următoarele:
- necesitatea îndeplinirii normelor U.I.A.A.;
- la escalade se folosesc numai corzi dinamice;
- tehnicile speo se fac numai cu corzi statice;
- o coardă de 10 mm diametru este suficient de rezistentă (asta nu exclude folosirea corzilor mai groase) pe cînd o semicoardă va fi întotdeauna dublată (în cazul escaladelor) pentru a oferi suficientă siguranţă;
- după spălare îşi pot micşora lungimea.
Întreţinerea corzii
Explorarea de peşteră uzează foarte mult o coardă datorită condiţiilor specifice. Iată care sînt cîteva dintre acestea, care este efectul lor şi cum le putem contracara:
Depunerea de argilă pe coardă, ce conţine particule abrazive (nisip, sfărîmături de piatră etc.). Această depunere este de cele mai multe ori inevitabilă. Putem însă limita efectele ei avînd grijă să evităm pe cît posibil contactul corzii cu zonele noroioase. O coardă cu_astfel de depuneri sporeşte foarte mult uzura dispozitivelor folosite în tehnica de coardă, acelasi efect avîndu-l şi asupra tecii. Controlul blocatoarelor şi coborîtoarelor se va face mai greu pe astfel de corzii. Deci după fiecare folosire, corzile trebuie spălate foarte bine.
Spălarea are următoarele faze:
- înmuierea corzii în apă la o temperatură de 20-250C
- trecerea ei printr-un jet de apă şi printre două perii. Această operaţiune se face de mai multe ori funcţie de gradul de încărcare cu argilă a corzii;
- clătirea corzii pînă ce apa rămîne curată;
- stoarcerea corzii prin trecerea ei printr-un coborîtor amarat (dacă dorim să grăbim uscarea acesteia);
- uscarea se face la loc cît mai întunecos şi cu circulaţie de aer. Coarda uscată astfel va fi moale şi uşor de manevrat;
- verificarea corzii. Se verifică dacă teaca prezintă urme de frecare, rupere, tăiere sau ardere. Miezul se verifică făcînd o buclă pe care o deplasăm în lungul corzii, urmărind apariţia locurilor de discontinuitate. În aceste locuri miezul este secţionat sau subţiat periculos. O dată depistat un asemenea loc, coarda va fi tăiată iar capetele se topesc pentru a nu se destrăma.
Atenţiei Nu vom folosi detergenţi sau alţi agenţi chimici de spălare. Temperatura apei nu trebuie să depăşească 25°C. După spălare corzile îşi micşorează lungimea, deci trebuie remăsurate.
Frecările se pot evita printr-o echipare corespunzătoare a verticalelor, prin transportarea corzii în banană sau într-un sac special.
Alte situaţii ce trebuie evitate:
- căderi de pietre;
- călcarea în picioare;
- transportul la un loc cu carbidul, baterii şi acumulatori necorespunzători;
- expunerea la lumina soarelui.
Toate acestea se evită prin grija noastră şi prin o folosire corespunzătoare.
Cum procedăm după ce achiziţionăm o coardă nouă?
În primul rînd verificăm prin buclare dacă nu prezintă secţionări ale miezului. Apoi vom proceda la întinderea uniformă a tecii pe miez, printr-un rapel continuu pe toată lungimea corzii (rapelul se va face asigurat cu o altă cordă). Coarda va avea capătul din amaraj astfel topit încît teaca şi miezul să fie solidare, iar capătul de jos topit astfel încît teaca şi miezul să fie independente. Acest lucru va permite o întindere a miezului fără o cutare a sa. După completa întindere a tecii, surplusul de teacă va fi tăiat şi capătul se va topi solidar cu miezul. În continuare coarda va fi înmuiată circa 2-3 ore, apoi uscată, aceasta pentru a asigura strîngerea tecii pe miez, pentru a stabili dimensiunea finală şi a marca această dimensiune pe coardă şi în fişa corzii. Abia după aceste operaţiuni vom putea folosi coarda nouă.
Este bine ca pentru fiecare coardă să avem o fişă în care să fie menţionate:
- lungimea după fiecare utilizare şi spălare;
- numărul de utilizări;
- gradul de uzură;
- şocurile la care a fost supusă;
- peşterile sau avenele în care a fost folosită. Acest lucru va permite să stabilim mai uşor varianta de echipare, precum şi gradul de uzură al corzii.
Nu vom încheia acest capitol înainte de a face cîteva consideraţii despre forţa la care este supusă o coardă, numită "forţa de soc", forţa la care este supusă o coardă în timpul rapelului, urcării cu blocatoarele sau căderilor în coardă.
Forţa de şoc este influenţată de următoarele caracteristici ale corzii:
- diametrul;
- rezistenţa de rupere;
- coeficientul de elasticitate;
- nodurile folosite;
- uzură;
- vîrsta;
- umiditatea;
- factorul de cădere.
Diametrul corzii. Diametrul minim al corzilor folosite în speologie este de 9 mm.
Rezistenţa de rupere. Rezistenţa unei corzi noi este cuprinsă între 1.400 şi 3.000 kg, funcţie de diametru şi material.
Coeficientul de elasticitate. În speologie se folosesc numai corzi statice, deci cu un coeficient de elasticitate de 1-4%.
Nodurile folosite. Rezistenţa unei corzi este diminuată funcţie de nodurile folosite:
- rezistenţa corzii cînd se foloseşte nodul "coada vacii" este de 50% din rezistenţa de rupere;
- rezistenţa corzii cînd se foloseşte nodul "fluture" este de 51%;
- rezistenţa corzii cînd se foloseşte nodul "opt" este de 55%;
- rezistenţa corzii cînd se foloseşte nodul "nouă" este de 70%.
Uzura. Spre exemplu, rezistenţa unei corzi noi cu diametrul de 10 mm este de 1.800 - 2.000 kg. Aceeaşi coardă folosită intens timp de trei ani va avea o rezistenţă de numai 800 kg.
Vîrsta. Chiar dacă nu sînt folosite corzile îşi pierd din proprietăţi, materialele din care sînt confecţionate se alterează cu timpul.
Umiditatea. Este un alt factor care contribuie la diminuarea rezistenţei. Exemplu: rezistenţa unei corzi ude şi la care s-a folosit nodul opt este de 52%. Pentru a se umezi, o coardă nu trebuie să stea neapărat sub jetul unei cascade, este suficientă atmosfera peşterii care de cele mai multe ori are o umiditate de 100%.
Factorul de cădere. Special am lăsat la urmă acest factor, pentru a-i acorda mai multă atenţie, buna lui înţelegere fiind foarte importantă.
Cel mai realist mod de a testa o coardă este de o supune unui şoc similar cu cel ce poate apărea în cazul unei căderi în coardă. De exemplu căderea unui speolog aflat pe coardă în momentul cedării unui amaraj. Încercările se fac cu o greutate de 80 kg.
Severitatea unei astfel de căderi este definită cu ajutorul termenului de "factor de cădere" (FC). FC este raportul dintre înălţimea de cădere (H) şi lungimea corzii care suportă această cădere (L). Exemplu: dacă un speolog este legat la capătul unei corzi de 10 m lungime, celălalt capăt fiind prins într-un amaraj şi el cade din dreptul amarajului (H=L), acesta va supune coarda, amarajul şi pe el însuşi la un FC = l (FC1) (Anexa 10). Dacă el însă va cădea de la 10 m de deasupra amarajului, deci în total 20 m (H=2L), va rezulta un FC = 2 (FC2) (Anexa 10). Putem spune că FC are valori cuprinse între 1 şi 2. Cu titlu de informaţie vom menţiona că pot apare şi FC mai mari ca 2. Aceasta se poate întîmpla în cazul în care un speolog parcurge o verticală echipată cu o scăriţă şi balustradă fixe, adică încastrate în perete. Să presupunem că balustrada este fixată în perete din 5 în 5 m şi că speologul cade distanţa dintre două astfel de încastrări. Să mai presupunem de asemenea, că speologul s-a asigurat acroşînd o lonjă de l m lungime pe balustradă. În această situaţie înălţimea de cădere este de 5 m iar lungimea corzii care suportă şocul este de numai 1 m; rezultă un FC5. Nici o coardă nu rezistă la un astfel de FC!
Un FC2 poate apărea în alpinism, în cazuri extreme însă, motiv pentru care se folosesc corzile dinamice, corzi ce rezistă la un astfel de FC.
Corzile statice folosite în speologie nu rezistă la FC2. Dacă echipările sînt corecte FC maxim ce poate fi atins este de 1. Este bine de ştiut că o coardă nouă poate rezista la două, trei (poate chiar mai multe) căderi cu FC1; însă este preferabil ca orice coardă care a suferit o cădere de factor l să fie schimbată.
Ca să eliminăm orice risc ar trebui să folosim numai corzi dinamice, ceea ce ar fi foarte neplăcut, nu numai datorită preţului mai mare dar mai ales efectului de "yo-yo" ce apare la urcarea pe coardă, plus sensibilitatea mărită la abraziune.
Nu la fel stau lucrurile în cazul lonjelor. Pot apare situaţii cînd o cădere în lonje să aibă un FC mai mare ca 1. În consecinţă lonjele trebuie confecţionate întotdeauna din coardă dinamică.
Plierea şi transportul corzilor
Plierea corzilor se face diferenţiat funcţie de diverse criterii. Aceste criterii sînt impuse de lungimea corzii, de mediul în care este transportată, de modul de organizare a explorării golurilor subterane.
În vederea transportului la suprafaţă, corzile vor fi pliate strîns. Dacă coarda are lungimi mai mari această operaţiune va fi făcută de două sau mai multe ori, funcţie de lungimea acesteia. Corzile pliate strîns vor fi transportate astfel şi în subteran, atunci cînd ele sînt destinate asigurărilor în escalade, autoasigurări sau în alte tehnici. Atunci cînd explorăm un gol cunoscut, corzile vor fi aşezate în banană în ordinea inversă succesiunii verticalelor. După ce vom executa un nod la capătul corzii, aceasta va fi rulată în banană treptat, avînd grijă să nu se formeze bucle .
Carabinierele şi verigile rapide
Sînt de o mare varietate ca formă şi material de confecţionare
În subteran carabinierele de oţel se comportă mai bine, dar sînt mult mai grele decît cele de duraluminiu şi chiar titan. Cele de duraluminiu au dezavantajul că se uzează mai uşor.
Verigile au avantajul de a fi mai uşoare decît majoritatea carabinierelor, şi mai ieftine, însă necesită puţin mai mult timp pentru a fi montate. Verigile din fier necesită o întreţinere regulată.
Funcţie de mărimea, materialul şi scopul pentru care sînt făcute, carabinierele şi verigile rapide au rezistenţa cuprinse între 600 şi 4500 kg.
Forma carabinierelor este în general trapezoidală sau ovală, putînd fi cu şurub sau fără, iar cea a verigilor este ovală, triunghiulară sau semirotundă şi avînd întotdeuna şurub. Veriga rapidă elimină dezavantajul dat de rezistenţa scăzută a carabinierei cu clapetă pe axa mică. Pentru a folosi acest avantaj trebuie ţinut seama că el este oferit numai în poziţia închis! Verigile rapide ovale se folosesc în mod special la amaraje, cele triunghiulare sau semirotunde utilizîndu-se pentru închiderea hamului.
Normele U.I.A.A. prevăd ca rezistenţele minime de rupere să fie pentru carabiniere de 2200 kg pe axa mare.
În general carabinierele au rezistenţe cuprinse între 1.600 şi 3.000 kg pe axa mare şi de 600 -1.000 kg pe axa mică, funcţie de diametru, material şi formă.
Verigile au rezistente maxime de utilizare între 1.200 şi 4.500 kg cu şurubul închis şi între 300 şi 800 kg cu şurubul deschis, valori influenţate de asemenea de diametru, de materialul din care au fost confecţionate şi de destinaţie. Rezistenţele de rupere sînt în realitate de aproximativ cinci ori mai mari decît cele prevăzute de norme.
Plachetele
Sînt cele care o dată fixate în perete (după ce în prealabil au fost bătute spiturile) permit fixarea corzii, numai prin intermediul carabinierelor cu şurub şi verigilor rapide, excepţie făcînd cele special concepute pentru a prinde coarda direct în ele.
Există mai multe tipuri de plachete, dar noi ne vom rezuma la cele mai folosite în speologie:
- răsucite ("vrille" în franceză), în care carabiniera stă paralelă cu peretele; rezistă la 1.800 kg ;
- îndoite ("coudee" în franceză), în care carabiniera stă perpendiculară pe perete; rezistă la 1.800 kg ;
- clown-uri, se folosesc fără carabinieră; pot fi utilizate şi în tavan; rezistă la 1.200 kg în perete şi la 1.000 kg în tavan;
- inelele, se folosesc fără carabinieră şi spre deosebire de celelalte pot fi tracţionate în orice direcţie; pot fi utilizate şi în tavan; rezistă la 1.800 kg .
Plachetele se aleg funcţie de natura pereţilor şi a posibilităţilor de plantare a spiturilor, aşa cum se poate observa din figurile alăturate unde sînt prezentate plachetele Petzl.
Pitoanele
Le folosim pentru amaraje dar şi pentru asigurarea şi înaintarea în traseele de escaladă. Materialul folosit pentru pitoane este oţelul moale sau dur. Oţelul moale asigură pitoanelor următoarele caracteristici:
- uşor deformabil;
- sarcini suportate pînă la 1500 kg.
Aceste caracteristici atrag după ele şi avantaje:
- uşor de confecţionat;
- se mulează după forma fisurii înţepenindu-se foarte bine;
- sînt ieftine.
Dar şi dezavantaje:
- rezistenţă mică la rupere;
- o dată bătute nu mai pot fi recuperate fără să sufere deformaţii.
Cele din oţel dur se caracterizează astfel:
- se deformează greu;
- suportă sarcini de rupere de 2500 kg şi chiar mai mari.
Deci ele vor fi:
- foarte rezistente;
- pot fi scoase şi refolosite fără a suferii deteriorări.
Dar:
- se prelucrează greu;
- sînt mai scumpe.
Pitoanele clasice
Plantarea pitoanelor clasice necesită existenta fisurilor. Se compun din ureche şi lamă. Urechea poate fi executată în corpul pitonului sau dintr-un inel (sudura inelului cere o execuţie de foarte bună calitate şi o verificare atentă), ce trece prin lamă. Lama este componenta pitonului care se introduce în fisură şi poate avea lungimi de la 5 la 15 cm. Prin ureche se introduce carabiniera, veriga sau bucla de legătură.
Iată o clasificare a pitoanelor clasice după forma şi poziţia planului urechii faţă de planul lamei (vezi Anexa 3):
- longitudinale - urechea şi lama sînt în acelaşi plan;
- transversale - urechea şi lama sînt în planuri perpendiculare;
- universale - planul urechii şi planul lamei formează un unghi de 45°.
Piotanele cu expansiune (spituri)
Sînt pitoanele cu cea mai mare utilizare în speologie. Plantarea lor se face prin forarea unei găurii în stînca compactă. Este bine să avem un săculeţ special compartimentat pentru diversele componente ale acestui piton, care să fie lejer de transportat şi de ataşat la harnasament.
Pitoanele cu expansiune pot fi:
- pitoane cu expansiune de tip nit;
- pitoane cu expansiune autoforante.
Plantarea pitoanelor cu expansiune de tip nit necesită existenta unei dălţi cu care să forăm orificiul de fixare. Deoarece dalta îşi uzează dantura după forarea unui număr de găuri, vom avea întotdeauna la noi o daltă de rezervă.
La pitoanele autoforante - la care ne vom referi în mod special, fiind mult mai folosite şi mai practice - corpul pitonului reprezintă şi elementul de forare . Pentru aceasta corpul pitonului se înşurubează într-un tamponor (dispozitiv ce seamănă cu mînerul unui băţ de schi); vom avea grijă ca atunci cînd plantăm astfel de pitoane să avem asupra noastră o cheie pentru strîngerea şurubului. Elementul de legătură piton-carabinieră îl constituie placheta sau inelul despre care am vorbit în capitolul anterior. Vom distinge deci, la un piton cu expansiune, următoarele componente:
- corpul pitonului;
- con;
- cap (şurub);
- placheta sau inelul.
Pentru a atinge rezistenţa maximă, spiturile trebuie plantate în întregime şi perpendicular pe perete.
Penele
Numite şi "nuci" de mulţi dintre cei care le folosesc, penele sînt un accesoriu de dată relativ recentă, inventat de către căţărători pentru a înlocui pitoanele de fisură. Dacă la început erau folosite pietre de diverse dimensiuni, ce erau înţepenite în fisuri şi în jurul cărora erau petrecute bucle de cordelină, chingă sau coardă, apoi au fost folosite chiar aceste bucle, nodurile lor fiind făcute de aşa natură încît să poată înlocui pietrele, iar mai apoi au început să fie folosite diverse piuliţe, de asemenea în combinaţie cu bucle. Astăzi diversitatea formelor şi dimensiunilor depăşind numărul zecilor, la unele din ele în locul buclelor folosindu-se cablu de oţel.
Principalul lor avantaj constă în rapiditatea cu care pot fi fixate, însă necesită ceva mai multă experienţă, unele mişcări sau manevre de coardă putîndu-le disloca foarte uşor. Pentru fixarea, cît şi pentru scoaterea lor putîndu-se folosi un ciocan.
Vor fi folosite numai la escalade şi eventual la echiparea devierilor .
Ciocanul
Ciocanul speologic este un tip special de ciocan, avînd greutatea de 500-600 gr. Capul ciocanului este prevăzut cu un orificiu, în care se poate introduce o carabinieră, şi un cioc pentru spart. Ciocul are la partea inferioară zimţi sau un cleanţ pentru extragerea pitoanelor.
Coada ciocanului este metalică şi prevăzută cu un mîner de cauciuc. Capătul cozii se termină cu o cheie pentru înşurubarea plachetelor şi un orificiu de unde se prinde o cordelină de asigurare de circa 1 m lungime. Această cordelină se fixează la ham.
Scăriţa
De la început trebui să diferenţiem scăriţa speo de cea folosită la escalada artificială (scăriţa alpină).
Scăriţa alpină
Este element de bază pentru pasajele de căţărare, ea suplinind lipsa prizelor. Serveşte foarte bine în speologie, la echipări mai speciale: săritori pînă la 2 m şi fără prize, intrări şi ieşiri din coardă, echipări dificile, avansare prin strîmtori verticale etc.
Confecţionarea acestui tip de scăriţă se face folosind cordelină de 6 mm (statică), treptele fiind confecţionate din aliaje ultra uşoare (gentile de bicicletă pretîndu-se foarte bine), sau din chingă .
. Dimensiunile din figură sînt date pentru o persoană de înălţime medie. În general confecţionarea scăriţei impune:
- folosire de chingă sintetică sau cordelină statică;
- necesitatea ca treptele scăriţei să poată. culisa de la nodul de blocare în sus;
- treapta superioară să fie cît mai aproape de punctul de prindere, dar suficient de departe pentru a permite introducerea lejeră a labei piciorului;
- lungimea scăriţei se alege astfel încît, ţinînd scăriţa de carabiniera sau de cîrligul de prindere (Cîrligul Fifi), cu mîna întinsă cît putem de sus, să putem pune piciorul pe ultima treaptă.
Elementul de legătură al scăriţei cu pitonul este o carabinieră sau Cîrligul Fifi. Deşi amararea cu carabinieră este sigură şi eficientă este recomandată numai la echipările speciale la căţărare; recuperarea scăriţei cu carbinieră fiind obositoare şi incomodă, este recomandat Cîrligul Fifi. El se agaţă cu uşurinţă în carabiniera pitonului, iar un şiret de 1,5 m, legat de cîrlig şi de speolog, face posibilă recuperarea automată a scăriţei odată cu avansarea în traseu.
Se foloseşte acolo unde coarda este ineficientă sau tehnica de coardă este greoaie . O vom folosi deci, pe puţuri foarte argiloase, pe pereţii cu septe sau mai poate fi folosită pentru o echipare fixă.
Confecţionarea. Scăriţa speologică este confecţionată din cablu de oţel cu toroanele răsucite, cu un diametru de 3-4 mm, ţeava din aliaj uşor (electon, duraluminiu) cu un diametru de 12-16 mm sau ţevă din alamă cu diametrul de 6-8 mm (funcţie de diametrul cablului).
În confecţionarea scăriţei trebui să ţinem seama că:
- nodurile slăbesc cu pînă la 40% rezistenţa cablurilor;
- treptele să fie paralele şi perpendiculare pe cablul întins;
- distanţa dintre trepte să fie constantă şi egală cu 30-35 cm;
- distanţa dintre cabluri să fie suficient de mare pentru a permite introducerea piciorului;
- lungimile preferate pentru scăriţe sînt: 5,10 şi 15 m.
Întreţinerea. După întrebuinţare scăriţele vor fi bine spălate cu apă, avînd grijă să nu rămînă argilă pe trepte sau cablu. Acest lucru se poate face spălînd scăriţa în apă caldă şi frecînd-o cu ajutorul unei perii aspre. După spălare scăriţa se şterge cu o cîrpă uscată, se pliază şi se pune la uscat.
Plierea scăriţei. Pentru plierea scăriţei sînt necesari doi speologi; plierea se realizează prin rulare începînd cu unul din capete. Speologul care rulează va avea grijă ca rularea să se facă strîns, iar celălalt speolog va avea grijă să răsucească fiecare treaptă înaintea rulării, astfel încît cablul să formeze un X între două trepte succesive.
DirectorGratis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu