avalanse

• AVALANŞELE
  
  
  
  Despre avalanşe — acest fenomen ce se produce prea adesea în Carpaţi şi care, din păcate, în ultima vreme, face multe victime poate tocmai pentru faptul că cei ce urcă pe munţi ştiu puţin despre el — nu există o literatură prea vastă, adresată maselor largi (ci doar de specialitate, restrînsă), nici în străinătate şi nici la noi.
  Comisia centrală Salvamont din România constată în ultimii ani o recrudescenţă a accidentelor montane provocate de avalanşe şi a întreprins numeroase măsuri de prevenire a lor : marcarea cu panouri speciale a porţiunilor şi traseelor turistice de iarnă supuse unor asemenea pericole ; interzicerea cu desăvîrşire a traseelor de drumeţie montană expuse, iarna, agresiunii zăpezilor; pregătirea specială a salvatorilor montani pentru prevenirea (prin patrulare şi provocarea intenţionată a avalanşelor) accidentării turiştilor de către “mareele albe”; introducerea în pregătirea salvatorilor a unor probe speciale (căutare în avanianşă a accidentatului, dresarea unor cîini care simt lavinele sau depistează victimele surprinse de fluviile de nea ce se scurg de pe coastele munţilor, în mod neaşteptat, după reguli fizico-atmosferice încă greu de definit chiar după cercetări de decenii, făcute în multe ţări. Pentru că şi la ora actuală avalanşa rămîne un fenomen unicat în munţi — fiecare lavină are caracteristicile sale proprii : de temperatură, straturi suprapuse de nea, presiune între straturi, influenţa vîntului, a razelor solare — calorice, roşii şi infraroşii —, propagarea undelor sonore, consistenţa şi stadiul de umezire a zăpezii etc. etc. Bunăoară, au fost cazuri cînd pe un clin de munte au trecut două-trei turme de mioare, o companie de vînători de munte şi apoi au venit, la urmă, trei-patru turişti care de-abia ei au pornit, cu paşii lor, fluviul de zăpadă ce i-au curmat vieţile ; după cum au fost şi cazuri cînd patru alpinişti cu o foarte mare experienţă (mă refer la o întîmplare din Retezat) au sfîrşit-o pe o potecă sigură de anii de zile.
  Se consideră că avalanşele se pornesc din zăpezile proaspăt căzute peste altele vechi, tasate. N-o să uit groaznica avalanşă de la Bîlea-Lac care în cîteva minute a măturat 22 de oameni — în majoritatea lor adolescenţi aflaţi acolo, pe o pîrtie, la o scoală de schi performant[1]. O avalanşă clasică, ar spune unii despre cea de la Bîlea. Dar acea avalanşă ce s-a produs în munţii Apuseni, nu de mult, a fost formată din zăpadă îngheţată-îngheţată care s-a “desfăcut” în blocuri de 1 — 3 metri cubi fiecare!
  Rîndurile de faţă nu se vor — şi cel ce le scrie nu are competenţa s-o facă — un studiu despre acest fenomen montan ce se lăcomeşte mereu la vieţi omeneşti. Ci se vor a fi un semnal de alarmă pentru toţi cei ce urcă pe munte. O viaţă de orn dacă, măcar, ar salva aceste rînduri ar fi mult!
  Ce trebuie să ştie turistul care călătoreşte pe înălţimi în timpul sezonului alb despre avalanşe? Că ele reprezintă un mare factor de risc, dar că pot fi evitate accidentele — de cele mai multe ori mortale — dacă se cunosc anumite reguli de circulaţie pe potecile şi văile înzăpezite.
  Declanşarea avalanşelor se produce, în general, după ninsori abundente cînd straturi proaspete de zăpadă se depun peste altele vechi, îngheţate, viscolite. Dar, recent — cum am mai spus — în munţii Apuseni a pornit şi o avalanşă de mare întindere cu zăpadă îngheţată — la trecerea unui schior pe o cornişă de nea formată pe creasta unei feţe de munte — care s-a spart în blocuri uriaşe de nea ce s-au rostogolit pe aproape un kilometru. Dar nu numai oamenii ce trec peste zăpezi pot deranja straturile de zăpadă. Ci şi vîntul care bate şi le presează continuu; soarele care le topeşte; propria greutate a acestor straturi care strică la un moment dat echilibrul şi tensiunea care le ţin pe văi; căderea unei pietre; trecerea unei capre negre; zgomotele — împuşcături, strigăte, trecerea unui avion cu reacţie sau elicopter la joasă înălţime — pot de asemenea provoca lavinele.
  Dar avalanşele nu se pornesc numai în zile cu soare. Studii mai recente au stabilit că razele calorice penetrează norii şi în zilele fără soare şi acţionează destructiv asupra straturilor de zăpadă. Avalanşele se declanşează şi cînd zăpada se topeşte şi apoi noaptea îngheaţă; apa îşi măreşte volumul la îngheţarea straturilor de zăpadă şi aceasta îşi modifică tensiunile interioare şi se dezechilibrează, pornind la vale.
  Viteza de deplasare a zăpezii este mare — ea alunecă cu 10 — 15 metri pe secundă şi de obicei avalanşele — cele din zăpadă proaspătă, pufoasă, “pulver” — formează în jurul lor un halou de minuscule cristale de zăpadă, aproape transformate, prin frecare, în particule de apă, care ucid repede pe cel prins de valul de zăpadă... prin înecare. S-au găsit, la autopsie, plămînii celor surprinşi de avalanşă sau aflaţi în zona “haloului” ei plini cu apă. Deci, victimele, sufocîndu-se, în maximum două minute, au inspirat, pur şi simplu, apa din microscopicele cristale de nea!
  Cum se pot evita astfel de nenorociri?! În primul rînd, iarna nu se circulă în zonele, îndeobşte cunoscute, în care se declanşează avalanşele. De fapt, aceste zone sunt marcate de Salvamont cu panouri de formă dreptunghiulară vopsite ca p tablă de şah, în pătrate colorate în negru-galben pe care se pune inscripţia “Atenţiune, pericol de avalanşe!”. Se vor folosi numai potecile de acces spre sau dinspre înălţimi, care se numesc “drumuri de iarnă”, de pe versantele nordice ale văilor. Se vor evita potecile situate pe versantele orientate spre sud sau sud-vest pe care zăpada este expusă continuu acţiunilor razelor calorice ale soarelui — roşii şi infraroşii, acestea din urmă străbătînd şi straturile groase de nori şi la vremea cînd cerul este închis iar astrul zilei nu se vede.
  O altă regulă importantă: nu se va porni la drum dacă în noaptea ce a trecut sau în zilele precedente a căzut zăpadă proaspătă; se va aştepta, în acest caz, în cabană cîteva zile. După ninsori proaspete nu se va porni la drum nici dacă a început să bată vîntul.
  Dacă totuşi se merge pe văi înzăpezite, la vremea avalanşelor — care pornesc în mai toate lunile de iarnă, dar mai ales spre primăvară — se vor lua o serie de măsuri. Se vă merge numai în grup, doar sub conducerea unui om al locului, care cunoaşte bine cotloanele muntelui, drumul de iarnă pe unde se ocolesc zonele periculoase. Dacă se traversează văi, jgheaburi, hornuri, feţe largi de munte înclinate fiecare turist îşi vă lega pe faţă o mască de tifon pentru ca în caz că este surprins de avalanşă să nu inspire pe nas sau să ingereze pe gură particulele de zăpadă care i-ar umple plămînii cu apă. De mijloc sau de rucsac fiecare îşi vă lega aşa numita “cordelină de avalanşă” — un şnur colorat, lung de 10 — 15 m care vă fi tîrît în urma celui ce înaintează pe zăpezi ; rostul acestuia este că dacă omul este îngropat de o avalanşă să fie repede localizat şi dezgropat de ceilalţi din grup care îl găsesc urmărind cordelina colorată.
  Se vă mărşălui, în zonele periculoase, nu în grup, ci numai în monom, la distanţa de 20—25 metri unul de altul ; în acest fel se evită surprinderea mai multor oameni deodată de o avalanşă pornită.
  Există şi o “tehnică” de autosalvare a celui surprins de o avalanşă. El trebuie să ţină, cît poate, mîinile îndepărtate de corp şi, cînd se simte cuprins de valul de zăpadă, să ţină mereu faţa în sus şi să “înoate” continuu în zăpadă exact ca în stilul bras ; astfel se menţine deasupra zăpezii. Dacă a fost acoperit de zăpadă omul vă trebui, mai întîi, să-şi determine poziţia în care se află corpul înglobat în masa de nea; căci în curgerea ei zăpada rostogoleşte şi omul care nu-şi mai dă seama dacă se află cu capul sau picioarele în sus. Poziţia se stabileşte aruncînd un obiect — o monedă, o mănuşă, un ochelar de zăpadă sau pur şi simplu scuipînd cu putere; gravitaţia ne vă arăta încotro cade obiectul şi aşa cel ce a supravieţuit vă şti în ce direcţie să sape cu mîinile, să se mişte, ca să iasă de sub nea. Desigur, o autosalvare este posibilă cînd cineva este surprins de straturi puţin groase de zăpadă ; cînd ele sunt mari presiunea ce apasă peste cel prins este uriaşă — între 200 — 800 kg/metru cub, în funcţie de felul în care se prezintă zăpada : pulbere, îngheţată, udă. În asemenea cazuri, deci cînd nu se poate elibera singur, “prizonierul” trebuie să-şi facă în jurul feţei, imediat, o pungă de aer, îndepărtînd cît de mult posibil zăpada din dreptul nasului şi gurii; aşa au supravieţuit sub zăpadă mulţi oameni pînă ce acei din grupul în care se aflau, ghidaţi de cordelina de avalanşă, au reperat locul unde sunt îngropaţi şi i-au eliberat din încătuşarea zăpeziiv Această pungă de aer trebuie mereu lărgită şi „spartă" căci din cauza respiraţiei şi a căldurii corpului zăpada se topeşte şi se formează o peliculă de gheaţă ce nu mai lasă aerul să pătrundă şi cel prins nu mai poate respira.
  Se vă evita circulaţia peste orice zăpezi ce pot porni între orele 9 — 17 cînd soarele, chiar dacă cerul este înnorat, acţionează intens asupra straturilor de nea vechi sau proaspete. În general, sunt excluse excursiile de iarnă în zonele de avalanşă Pe traseele pe care se circulă iarna — sub controlul salvamontiştilor sau al unei călăuze de munte — în zonele foarte periculoase ale potecilor trecerea se vă face cu mare atenţie, încet, cu colţari dacă zăpada e îngheţată, pătsrîndu-se o distanţă de 20 — 25 metri între membrii grupului.
  Extrem de periculoase sunt traseele de alpinism acoperite cu zăpadă spre primăvară, cînd noaptea sau ziua a bătut vînt cald dinspre sud-vest sau sud-est, aşa numitul “fon”, care topeşte zăpada şi “legăturile” ei cu stîncile.
  În general, iarna toate potecile alpine ce duc spre cabanele situate la mare altitudine, spre golurile alpine, cele care traversează vîlcele, hornuri, văioage, jgheaburi, poduri de zăpadă prezintă pericol de pornire a avalanşelor. Deci recomandăm cu insistenţă ca iarna să nu se circule de unul singur sau cîte doi-.trei, ci în grupuri bine organizate, pilotate de salvamontişti şi călăuze cu mare experienţă şi bune cunoscătoare a zonei în care se face deplasarea.
  Notăm şi cîteva zone ce prezintă pericol permanent de avalanşe în cîţiva munţi de mare circulaţie turistică — prezentate, de altfel, de Aristide Stavros în volumul “Munţii Braşovului”: în masivul Bucegi pornesc mereu avalartşte pe traseul dintre Poiana Izvoarelor şi cabana Diham şi cel prin Pichetul Roşu —Prepeleag—Tache Ionescu spre cabana Mălăieşti. Şi poteca Poiana Izvoarelor şi cabana Diham şi cel prin Pichetul Roşu ce pleacă din Rîşnov (Glăjerie) spre cabana Mălăieşti este mereu măturată de valuri de zăpadă în punctul “La bliduri”. De asemenea, în amonte de cabană cînd se urcă spre Padina Crucii şi la plecarea de la cabană în locul unde se iese din pădure.
  În munţii Făgăraş avalanşe frecvente curg pe poteca ce urcă din Valea Sîmbetei, cam cu 3 — 400 de metri înainte de a se ajunge la stîna veche, punct după care îndată se atinge cabana.
  Primăvara, avalanşe multe pornesc şi în Piatra Craiului: pe traseul ce duce la refugiul Vîrful Ascuţit, în Padina lui Călineţ; pe Brîul Caprelor; în Padina Hotarelor (pe versantul de nord şi nord-est); pe versantul dinspre cabana Curmătura avalanşele curg pe toate vîlcelele cînd încep zilele de primăvară. Tot spre sfîrşitul iernii mare atenţie şi pentru următoarele zone : din hornurile Mălăieştilor şi pînă în şaua Bisericuţei; pe poteca de vară ce duce la vîrful Omu din Bucegi ; toată poteca ce străbate Brîul Caprelor de pe abruptul Bucşoiului. În Făgăraş spre fundul văii Sîmbăta, între vîrful Mogoşului şi vîrful Bălăceni, primăvara avalanşele sunt mereu vizibile; la fel din Fereastra Mare, pe valea Pojortei — la punctul “La izvoare”; pe valea Urlei lavinele de primăvară sunt văzute chiar de cîteva ori pe zi.
  
  [1] Vezi volumul „Omul şi muntele" de Ion Preda, Editura Sport-Turism, 1981, pag. 138.